Despre cladire

În strada Radu Calomfirescu, la nr. 15, colț cu bulevardul Hristo Botev, întâlnim o clădire istorică, fosta casă a negustorului și politicianului Petre Dancovici (1828 – 1910). Originar din Ploiești, acesta a fost proprietarul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea al prăvăliei La Leul de Aur, de „fierărie, marchitănie și văpseluri”, din strada Lipscani, centrul comercial al capitalei. A fost cunoscut drept „un fruntaș negustor de vază”, care aducea în București inovații din domeniul iluminatului pe bază de petrol, cu becuri sau cu fitil: „La el se găseau tot felul de noutăți și boierimea bucureșteană, când afla că Dancovici s-a întors din străinătate, îi vizita prăvălia...” Căsătorit cu Smaranda, fiica negustorului Niculae Gheorghevici Neculcea, proprietarul hanului cu același nume, P. Dancovici achiziționează în 1861 un lot de teren în mahalaua Vergului, numită și Stelii, pe care ridică în același an clădirea ce se păstrează până astăzi, pe locul unor construcții anterioare, cu pivnițe cu bolți masive.

Realizată din zidărie portantă de cărămidă, cu demisol, parter supraînălțat, planșee din lemn și pod cu șarpantă din lemn, construcția a fost proiectată în stil eclectic de un arhitect rămas necunoscut. Geamurile „bombate”, comandate la Viena, întâlnite ulterior doar la alte două clădiri din București, conform istoricului George Potra, au constituit de-a lungul timpului caracteristica definitorie a clădirii. Ferestrele înalte cu două rânduri de cercevele, cu câte opt compartimentări, cu geamuri simple în interior și geamuri convexe în exterior, aveau rolul, continuă Potra, de a obtura vizibilitatea dinspre exterior spre interior și de a o permite în sens invers, protejând astfel intimitatea locatarilor. Fațadele clădirii, orientate către bulevard, stradă și, cea principală, cu deschidere către curte, întrebuințează repertoriul elegant al plasticii arhitecturale eclectice de factură neoclasică – de la soclul placat cu piatră naturală, la ancadramentele ferestrelor surmontate de cartușe cu medalioane și ghirlande vegetale, ce se sprijină pe colonete sau stâlpi angajați, cu capiteluri compozite. Parapetele cu baluștri ale ferestrelor sunt încadrate de consolele glafurilor sub formă de mascaroane sau modilioane.

Parcursul elementelor se continuă în registrul superior cu arhitrava, friza de metope cu denticuli și rozete, despărțite de palmete stilizate sub formă de modilioane, și cornișa în trepte, puternic profilată. O scară cu trepte din piatră naturală conduce către intrarea principală, o ușă tripartită, din lemn masiv și fier forjat, cu vitralii cu rozete și elemente geometrice, surmontată de o copertină din fier, datând de la finalul secolului al XIX-lea. Prețiozitatea decorației exterioare stă în calitatea execuției și diversitatea detaliilor, precum mascaroanele, ghirlandele vegetale de la baza fusului colonetelor sau cartușele cu vase de tip kantharos și elemente vegetale de la baza stâlpilor, cele din urmă pe fațadele clădirii dinspre arterele de circulație. Intrarea se deschide către un hol intermediar cu un perete vitrat cu sticlă bizotată și, succesiv, către holul principal ce oferă acces, direct și indirect, către un alt hol de distribuție și cinci saloane. Cel mai spațios dintre acestea este orientat către sud-est, având probabil rolul inițial de salon de primire și cameră de zi. În interior, ușile din lemn cu rame și tăblii păstrează ancadramentele cu friză și cornișă cu denticuli și, inedit, creneluri decorative, iar ferestrele au obloanele din lemn. Atât clanțele, cât și cremonele ferestrelor sunt realizate din bronz și sunt decorate cu motivul jucăuș al șopârlei întinse, cu coada întoarsă spre a forma o agățătoare decorativă.

Simbolistica locală a șopârlei o plasează în rolul de prieten al casei, iar cea universală îi oferă, printre altele, valențele bunăvoinței, regenerării sau contemplației. Încălzirea clădirii se realiza prin sobele din teracotă sau din fontă, dintre care se distinge cea din salonul de nord-est, decorată prin excelență cu elemente arhitecturale în stil neogotic la scară redusă, precum un basorelief cu o scenă de turnir între doi cavaleri călare înfruntându-se cu lăncile, arcade în ogivă sau în acoladă, trafoare sub formă de rozete, ce alcătuiesc o delicată dantelărie metalică. Decorația este completată de pinacluri în consolă, distribuite ritmic de-a lungul înălțimii sobei, sau plasate în registrul superior, unite printr-un atic ce reia traforul din feronerie. Astfel de sobe erau produse începând de la jumătatea secolului al XIX-lea de turnătoriile din țările europene nordice și centrale, una dintre cele mai cunoscute pentru modelele sale neogotice fiind firma nemțească W. Ernst Haas & Sohn. Ulterior, probabil la începutul secolului al XX-lea, sunt montate în clădire și calorifere din fontă. Pereții erau decorați original cu tapet din mătase, de diferite culori, întrețesut cu fir auriu. Conform mărturiilor urmașilor din anii 1990 și constatărilor istoricului George Potra, mobilierul, sobele, tapetul și feroneria originale au fost aduse din Viena și Paris. Ferestrele interioare aveau galerii masive de care atârnau draperii bogate din catifea de culoare roșie-vișinie, iar obloanele, în cazul absenței prelungite a proprietarului, puteau fi ferecate cu ajutorul unor mecanisme și mânere din bronz.

Clădirea a beneficiat totodată, la dorința și prin posibilitățile comanditarului, de inovațiile epocii, având vase de ceramică de mari dimensiuni pentru filtrarea apei și fiind printre primele case din București cu telegraf – sonerie electrică în locul clasicului clopoțel tras de sârmă, introdus în București de Carol Blaimeyer. Împrejmuirea a fost realizată din fier forjat și soclu scund din zidărie, placat cu piatră, iar poarta de intrare, cu o broască și o cheie supradimensionate, în spirit medieval, era străjuită de doi stâlpi masivi din piatră, ansamblul păstrându-se până astăzi. Smaranda, soția lui Dancovici, îndeplinea în epocă rolul de amfitrioană în cadrul petrecerilor săptămânale în compania rudelor și a prietenilor, prilej de întâlnire mai ales pentru comercianții dornici să facă schimb de impresii din călătoriile de afaceri sau de plăcere, întreprinse în străinătate. Activ din punct de vedere politic, Dancovici a ocupat funcțiile de senator al Partidului Liberal din 1887 și deputat, din 1895. A fost totodată fondator și membru al societății de binefacere Providența, din 1881 – 1882, destinată ajutorării negustorilor și urmașilor lor, și a contribuit financiar la renovarea bisericii Sf. Mina Vergu, din mahalaua unde locuia. Din păcate, soția sa și fiul lor, Theodor, s-au stins în 1900 din cauza unui episod de tuberculoză, urmând în 1910 decesul lui Dancovici, în urma unei răceli agravate.

Clădirea a fost moștenită de cei patru nepoți din partea surorii mai mici, Maria, căsătorită cu negustorul Constantin Paulescu (1824 – 1910). Dintre aceștia, doctorul fiziolog Nicolae C. Paulescu (1869 – 1931) și sora sa, Elena (1877 – 1950), căsătorită cu maiorul Constantin Angelescu (1862 – 1909) și rămasă văduvă la numai 32 de ani, cu patru copii de vârste fragede, s-au stabilit în clădire, marcând începutul unei epoci prolifice atât pentru familie, cât și pentru reședința lor. Se contura astfel un nou aranjament domestic, saloanele dinspre stradă îi aparțineau doctorului și profesorului – salonul de primiri de mari dimensiuni, cu un plafon pictat de artiști vienezi, și biroul, unde a fost redactată celebra lucrare Recherche sur le rôle du pancréas dans l'assimilation nutritive, publicată în 1921 și reprezentând, de fapt, prezentarea descoperirii insulinei, merit care îi este recunoscut mult mai târziu. Caracteristic unui personaj erudit, preocupările lui Paulescu depășeau sfera medicală și se îndreptau către lectura de literatură clasică în limbile greacă și latină, frecventarea muzeelor de artă și redactarea unei piese de teatru despre un subiect istoric preferat, Irina, Împărăteasa Bizanțului, versificată parțial de vărul său, poetul Cincinat Pavelescu. Biblioteca sa purta amprenta unui bibliofil, pe rafturi regăsindu-se tratate medicale în limba franceză, din secolele XVII – XIX, dar și publicații românești timpurii, precum Letopisețele Țării Moldovei, ediția din 1852. În saloanele casei răsunau cu predilecție fragmente din muzica compozitorilor J. S. Bach și J. Haydn, interpretate personal de doctor, pasionat totodată de concertele și simfoniile lui L. van Beethoven, liedurile lui F. Schubert și opera lui J. Massenet.

Zilele de duminică, când laboratoarele erau închise, erau prilejul ideal pentru găzduirea în intimitatea casei a unor cenacluri științifice, literare sau artistice, unde se reuneau, printre alții, istoricul Nicolae Iorga, doctorii Mina Minovici, Victor Babeș și Victor Gomoiu, literatul Alexandru Vlahuță, sculptorii Ion Jalea și Dimitrie Paciurea, cel din urmă realizându-i bustul lui Paulescu, și pictorul Constantin Artachino, care a semnat portretele ambilor frați, Nicolae și Elena. Nepoții doctorului, bine educați, își revendicau în spirit ludic curtea din fața casei, umbrită de coroana și crengile unui tei falnic, cu o vechime considerabilă, iar pentru studiu, foloseau camerele din spate ale clădirii. La începutul anilor 1930, corpul din 1861 este completat printr-o extensie pe două niveluri, parter și etaj, construită pe latura de nord a lotului, pe calcanul proprietății vecine, care găzduiește spațiile administrative și o scară de serviciu. Noua clădire are două fațade – una înspre bulevardul Hristo Botev, unde casa scării este marcată de o fereastră îngustă și lungă și de una rotundă, iar restul ferestrelor, de formă rectangulară, sunt unite la nivelul fiecărui registru prin profilaturi sub formă de sprâncene. Registrul soclului este marcat de caneluri orizontale, reluând motivul liniei, preferat de arhitectura modernistă. După dispariția lui Paulescu în 1931, mormântul său a fost decorat cu lucrarea Capul lui Crist, comandată de doctor lui Dimitrie Paciurea, i s-a dedicat un necrolog elogios în Neamul românesc de către Nicolae Iorga, iar clădirea a rămas moștenire surorii și nepoților săi.

O vizită în anii 1970 a clădirii, deținută la acel moment de unul dintre nepoți, doctorul Constantin Angelescu, ne relevă păstrarea mobilelor originale de factură vieneză, a sobelor din fontă, a unor diorame cu geamuri convexe ce expuneau păsări împăiate și a câtorva sculpturi semnate de Dimitrie Paciurea, amintind de prietenia dintre doctor și artist. Un interviu din anii 2000 cu inginerul Dan Angelescu, fiul doctorului Angelescu, punctează momentele importante din parcursul istoric al familiei și al casei, printre care: construcția extensiei din anii 1930, de tatăl său; după naționalizare, clădirea a găzduit pentru câțiva ani spațiile de repetiții ale fanfarei miliției; în anii 1960, au dispărut o parte din ornamentele de pe fațada clădirii dinspre bulevard, în urma unor reparații ale administrației publice; la sfârșitul anilor 1980, s-a plănuit demolarea casei, salvată de domnul Dan Angelescu și de fratele dumnealui; multe dintre geamurile convexe ale casei s-au spart în urma unei explozii de gaze din 1990. În prezent, clădirea, clasată monument istoric, clasa B (cod LMI B-II-m-B-18286), sub denumirea Casa cu geamuri bombate și casa N. Păulescu, face parte dintr-un ansamblu, alături de extinderea realizată în perioada interbelică și de un garaj. Imobilul, salvat de la demolare, a beneficiat în perioada 2018 – 2021 de ample lucrări de consolidare și restaurare, realizate în urma unei expertize tehnice, proiectul fiind coordonat de biroul Abral Art Product și implicând aproximativ 20 de echipe de specialiști.

La nivel structural, s-au făcut completări cu elemente de zidărie țesută (mai ales la nivelul demisolului cu bolți masive), au fost turnate planșee din beton armat peste demisol și, respectiv, primul etaj. La nivelul acoperișului, șarpanta aflată într-un stadiu avansat de degradare a fost refăcută cu lemn de rășinoase tratat, păstrându-se volumetria inițială. S-a renunțat la compartimentarea interioară improvizată din paiantă, iar învelitoarea din tablă zincată a fost înlocuită cu una din titan-zinc prepatinat, cu falțuri verticale, și profiluri ornamentale pentru coamă și jgheaburi, din același material, conform modelului original. Elementele arhitecturale originale, din 1861 și din perioada interbelică, au fost restaurate sau, după caz, refăcute pentru completări, de echipe de specialiști-restauratori pe componente artistice. Elementele decorative exterioare – ghirlande, capiteluri, rozete, modilioane etc. au fost transportate în atelier, restaurate sau refăcute din materiale compatibile, în urma prelevării mulajelor și turnării lor. Fațada din bulevardul Hristo Botev a fost adusă la configurația inițială, prin redeschiderea golului uneia dintre ferestre și refacerea decorațiilor lipsă, conform modelului original. Au fost restaurate vitraliile ușii principale, feroneria ușii, a ferestrelor, a acoperișului, a copertinei de intrare și a împrejmuirii. Tâmplăria originală, incluzând obloanele interioare din lemn, a fost restaurată, iar geamurile de formă convexă – elementul de semnătură al arhitecturii clădirii, curățate sau refăcute și remontate. Scările de intrare din piatră naturală au fost demontate, curățate, completate și reașezate. Elementele metalice ale împrejmuirii, nituite, nu sudate, au fost sablate, curățate, tratate, și stâlpii din piatră, întăriți.

La nivelul interiorului, au fost decopertați pereții până la stratul zidăriei de cărămidă și refăcute finisajele – tencuieli și zugrăveli pe bază de var, s-au restaurat sobele din fontă și teracotă și toate accesoriile metalice din fier, bronz, alamă – clanțe, cremone, bare etc. S-a completat parchetul din lemn masiv de stejar cu motive în formă de stea și s-a optat pentru achiziția unor corpuri de iluminat elegante din metal, ceramică și sticlă, care să se integreze ansamblului. În urma lucrărilor de restaurare, clădirea istorică și-a redobândit eleganța inițială, setând premisele unei noi destinații, continuatoare a spiritului de altădată, ce valorifică atât potențialul spațiului disponibil, cât și pe cel al unei colecții de artă oferite astfel publicului larg, spre educare și delectare, în formula unei expoziții permanente, completată de unele temporare.