În mai 1877, odată cu declararea independenței statului român, Nicolae Grigorescu este invitat de primul ministru Ion C. Brătianu (la inițiativa doctorului Carol Davila) să se alăture Marelui Cartier General al Armatei Române în calitate de reporter de război. Alături de alți artiști – C. Popp de Szatmary, Sava Henția, G. D. Mirea – avea sarcina să realizeze desene și picturi înfățișând „mișcări ale armatei noastre, mai cu seamă trecerea grosului ei peste Dunăre”1. Aflat la Paris, se întoarce imediat în țară, luându-și misiunea în primire. În aceste circumstanțe, artistul va crea un capitol extrem de valoros al operei sale grafice și pictate, capitol ce va determina configurarea foarte personală a stilului său matur.
Deținând nervul și emoția schiței pictate, executate rapid în fața motivului, lucrarea de față face parte dintre cele realizate de Grigorescu, direct, pe frontul din anul 1877.
Artistul alege să redea în cadrul peisagistic al Câmpiei Dunării, o scenă din viața armatei în care sunt prezente, alături, elementul uman, animalier, piese ale campamentului. Observă în primul rând personajele din jur, situații și fizionomii, totul scăldat în lumina însorită a unei după-amieze, probabil de toamnă.
În planul din față, un ofițer de roșiori îmbrăcat în uniforma specifică este surprins în misiunea de a veghea somnul superiorului său – poate un înalt ofițer rus, după silueta prelungă și după modelul cizmelor. Concomitent, roșiorul „pozează” pentru artist, sprijinindu-se în sabie. Grigorescu știe, ca întotdeauna, să modeleze sintetic, din două atingeri de penel, chipul santinelei (față tânără, rotundă), ce poate fi bine citit prin mărirea detaliului. În spatele personajului, sunt corturile și caii. Momentul de atmosferă consemnat este starea de aparentă liniște, ce precedă „declanșarea furtunii”. Așternută în pete mari, agitate, materia picturală este concentrată în două zone cromatice dominante: ocrul cald al pământului, iradiind de lumina solară (vezi umbra santinelei), și nuanțele reci de griuri și alburi colorate, de albastru, ale cerului. Zona de materialitate cu pământul frământat, noroios, ocupă mai mult de jumătate din înălțimea lucrării, dând senzația fizică de greutate și apăsare. Deasupra scenei, multitudinea de nori în formă de pecorelle (oițe), străbătută de ochiuri de senin azuriu, pare a se deplasa rapid, contribuind la senzația de scurgere inexorabilă a timpului, de tensiune a așteptării.
Opera este înregistrată și catalogată în arhiva Remus Niculescu.
Bibl.: A10 by Artmark, 22 oct. 2019, Galeriile Artmark, București, 2019, cat. 116, pp. 158, 160; il. pp. 159, 161; Deac 2009, il. p. 19.
Bibl. orientativă: Costina Anghel, Mariana Vida, GARM/MNAR, 2022; Niculescu, „N. Grigorescu în amintirile și corespondența lui Alfred Bernath”, în SCIA, tomul 12, nr. 2/1965, pp. 219-261; Oprescu, 1970 (cap. I, „Războiul pentru independență în creația lui Grigorescu”), p. 7-20.
1 În Răsboiul, 30 iulie 1877, citat de Remus Niculescu în „N. Grigorescu în amintirile și corespondența lui Alfred Bernath”, SCIA, tomul 12, nr. 2/1965, p. 236.
