Prin natura obiectelor reprezentate, lucrarea creează o senzație cu efect sinestezic, adesea căutat de artistul Theodor Pallady în picturile sale. Pe masa care ocupă jumătatea inferioară a compoziției, acesta a suprapus o vioară (asupra căruia ochiul este atras să privească întâia oară) peste un carnet închis. Coada elegantă a instrumentului muzical, așezată cu gingășie către extremitatea dreaptă a imaginii, prezintă o răsucire aflată într-o discretă corespondență cu toarta spiralată, sub forma unui S întors, a vazei albastre cu flori. Pe filele unui alt carnet, rezemat de perete astfel încât să poată sta vertical, se observă o partitură elegant reprodusă prin câteva linii sumare.
În fundal, la marginea superioară a lucrării, oglinda de pe perete reproduce un interior ambiguu, care amintește de arhitectura onirică a picturii suprarealiste. Astfel, în oglindă se reflectă o fereastră care inundă camera cu lumină, dar și o deschizătură întunecată. Totuși, scena se petrece în concret, în fața artistului, care regizează mereu atent fiecare asociere dintre obiecte, prin însemnătate, forme și colorit. Este bine știut câtă atenție oferă Pallady organizării stricte a unei compoziții, pe care o gândește timp de câteva zile, urmărind sporirea capacității de sugestie a fiecărui element, și pe care o pictează în numai câteva ceasuri1. După ce munca pictorului ia sfârșit, opera de artă privește către noi, angajându-ne în examenul privirii; ochelarii artistului, adesea amploiați ca mijloc de autoportret indirect în lucrările sale, sunt așezați pe carnet, lângă vioară, într-un mod „activ”: orientați către noi, cu brațele deschise. Linia oblică în care sunt plasați sporește sentimentul de analiză reciprocă2.
Corespondențelor formale (curburile și rotunjimile vioarei, ochelarilor și ale vasului cu flori, respectiv duritatea geometrică a muchiilor caietelor, mesei, diagonalele și liniile oblice) li se asociază așadar efectul sinestezic, dintre simțurile vizate în acest caz (auz, văz, miros), auzul fiind cel mai potențat. O anumită calitate muzicală a operei palladiene a fost adesea constatată de critica de artă, fie că este vorba de o muzicalitate proprie cromaticii, fie că apare în interpretarea stilistică a operei. Astfel, artistul Oscar Walter Cisek îl numea pe pictor, în cronica expoziției din anul 1925, un „muzician al culorii”3. În același timp, istoricul de artă Ionel Jianu sesiza în opera palladiană folosirea plastică a leitmotivului, procedeu muzical constând în reluarea și amplificarea unor teme în interiorul tabloului4.
Lucrarea a făcut parte din colecția avocatului Emanoil Pantazi (1870 – 1942), membru de onoare al Academiei Române, fiind probabil ultima lucrare achiziționată de la artist5. Pantazi a obținut licența în drept la Universitatea din București, profesând avocatura timp de patru decenii, remarcându-se prin acțiunile pentru obținerea drepturilor naționale ale tuturor românilor6. Colecția sa de artă aducea împreună lucrările unora dintre primii pictori moderni români (Chladek, Tattarescu ș.a.), precum și tablouri realizate de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, respectiv de către artiștii interbelici, printre care Pallady ocupa un loc de seamă7.
1 Bogdan 1956, p. 19.
2 H. Catargi, apropiat al lui Pallady, amintea că artistul studia cu mare atenție motivele compoziției: „suprafețele, volumele, direcția unei perechi de ochelari, locul unei lămâi” cf. Ionescu 1984, Apud. Păuleanu 2018, p. 152.
3 Cisek 1967, p. 55.
4 Jianu 1944, p. 25.
5 Bezviconi 1972, p. 211; Artmark 2015, cat. 126.
6 Artmark 2015, cat. 126.
7 Ibidem.
