Mihaela Tanasie 
Încă din timpul vieții, și mai cu seamă după dispariția sa vremelnică, numeroase scrieri cu caracter biografic și critic i-au fost dedicate pictorului Ștefan Luchian, rămas până astăzi unul dintre cei mai reprezentativi artiști români moderni, afirmat ca deschizător de drumuri pentru generațiile care i-au urmat. În aceste scrieri, boala care l-a măcinat era un aspect des invocat în interpretarea operei; de pildă, colecționarul de artă Krikor H. Zambaccian vedea în aceasta orientarea drumului lui Luchian către asceză, după ce a trăit o tinerețe mondenă, pictând până atunci mai degrabă din plăcere și nu sub impulsul necesității creatoare1. Legenda care conturează portretul unui artist risipitor, sărac și bolnav este însă constant combătută de exegeții artei sale, care ne îndeamnă să privim cu mai multă înțelegere problemele pe care artistul le-a tratat în opera sa2.
Ștefan Luchian și-a săvârșit formația artistică în trei centre obișnuite pentru artistul român aspirant de la finalul secolului al XIX-lea: Școala Națională de Arte Frumoase din București (1885 – 1889), Academia de Arte Frumoase din München (1889 – 1890) și Academia Julian din Paris (1892 – 1893)3. Încă din timpul studiilor în țară, unde dăinuia preferința pentru un academism riguros, precum și în străinătate, pictorul a optat pentru studiul operei marilor maeștri și vizitarea expozițiilor contemporanilor, nefiind atras de rețetele de atelier promovate de arta oficială4. După finalizarea studiilor, Luchian s-a afirmat în fruntea artiștilor independenți ai grupărilor Ileana (fondată în 1897) și Tinerimea Artistică (1901), ce urmăreau înnoirea artei și dezlegarea acesteia de sub robia artei promovate de figuri oficiale5.
La debut, pictorul pendula între o abordare de influență grigoresciană – de la care își revendica conștient sensibilitatea creatoare, manifestată în viziunea coloristică luminoasă și în aplecarea spre o artă realistă – și respectiv, o direcție profund citadină, marcată de experiența pariziană (Ultima cursă de toamnă)6. Aspect definitoriu al operei sale, citadinismul luchianesc se îndreaptă cu predilecție către periferia urbană, populată de tipuri sociale marginale sau obișnuite (Mahalaua Dracului, Safta Florăreasa, Nae Cobzarul)7. Întreaga sa operă acoperă genuri precum portretul, peisajul, natura moartă sau compoziția cu personaje, fiind încărcată cu o amprentă sensibilă, dar și cu o puternică critică socială (La împărțitul porumbului, Cheful), în tehnici de grafică (creion, pastel, acuarelă) sau pictură în ulei8.
În ciuda degradării rapide a stării de sănătate, începând cu zorii secolului XX, Luchian a lucrat cu devotament, călătorind în țară, în scop curativ, la Govora sau Techirghiol, producând o remarcabilă serie de peisaje la Brebu și Moinești în verile anilor 1908 – 1909, până când a fost nevoit să se retragă în interiorul căminului9. Colecționarul și istoricul de artă Virgil Cioflec, care i-a fost un intim apropiat, nota: „Când nu mai poate lucra, nici de la fereastră, nici din pragul ușii, ca o amintire delicată a altor bucurii, modelele lui de predilecție sunt florile”10. Spre sfârșitul vieții, florile reprezentau așadar un capitol deosebit al creației pictorului, însă nu unul singular, așa cum istoricii de artă tind să generalizeze, acestea nefiind mai frecvente decât alte genuri cultivate de artist decât în ultimii doi ani11. Tot acum, Luchian picta Lăutul, o remarcabilă lucrare decorativă, care ilustrează cu inocență o mamă îmbăindu-și copilul12.
Născut sub însemnul înnoirii, Luchian a căutat forme plastice noi și a deschis drumul luminii ca atribut al culorii, pictorul preferând culorile pure, intense și strălucitoare13. Spațiul este construit astfel prin culoare, clasica perspectivă liniară fiind abandonată în favoarea celei cromatice14, în timp ce desenul rămâne un atribut important al operei de artă15. Natura este mereu punctul principal de plecare, Luchian creând prin înregistrarea trăsăturilor esențiale o artă de esență realistă16. Contribuția fundamentală pe care a adus-o pictorul în evoluția artei românești constă în caracterul profund uman imprimat lucrării de artă, printr-o „adeziune sufletească a pictorului la semnificația subiectului”17. Catalogat drept primul pictor cu adevărat modern, un „independent”, „cam rebel tehnicii” și „înnoitor”18, creația lui Luchian este totodată receptată prin raportarea sa la tradiția autohtonă. Intuind mecanismul creativ al artei populare românești, „o reprezentare concretă, sinceră și viu colorată a naturii”, artistul, cu o sensibilitate aparte, produce o artă cu specific național, a cărei valoare de excepție se înscrie totodată în patrimoniul universal19.
1 Zambaccian 1939, p. 211; Comarnescu 1965, p. 283; Oprescu 1968, p. 79.
2 Jianu 1946, p. 82; Comarnescu, Jianu 1956, p. 1, 49.
3 Jianu, Comarnescu 1956, pp. 12-13, 18, 24-26.
4 Drăguț 1963, p. 22.
5 Ibidem, p. 30, 33.
6 Enescu 1957, p. 3; Oprescu 1968, p. 81.
7 Enescu 1957, p. 7.
8 Drăguț 1956, p. 39; Jianu, Comarnescu 1956, p. 93.
9 Enescu 2007, p. 340.
10 Cioflec 1939, p. 6.
11 Enescu 2007, pp. 304-341.
12 Comarnescu 1965, pp. 276-277.
13 Enescu 1957, p. 3.
14 Peleanu 1966, p. 12.
15 Drăguț 1956, p. 35.
16 Jianu, Comarnescu 1956, pp. 105-108.
17 Enescu 1957, p. 3, 6.
18 Enescu 1946, p. 89; Bogdan-Pitești 1901 Apud. Jianu, Comarnescu 1956, p. 46; Șirato Apud. Mihalache 1966, p. 142.
19 Lassaigne 1972, pp. 94, 99; Peleanu 1966, p. 14.
