Detașându-se drept cel mai de seamă reprezentant al nudului în arta plastică românească1, Theodor Pallady revine în repetate rânduri asupra temei, formulând noi probleme picturale. Corpul feminin este reprezentat în special în acele momente necăutate și autentice, pictorul surprinzând mișcările și contorsionările membrelor, cât și eleganța gesturilor. În această lucrare, trupul modelului ocupă întregul spațiu al compoziției. Acesta se află într-o stare de denudare, fiind acoperit cu o cămașă albă, simplă și scurtă care lasă la vedere pieptul, umerii și membrele.
Rezemându-se de spătarul canapelei, cu picioarele ghemuite, femeia ține în mâini o carte deschisă. Brațul stâng se sprijină pe coapse, iar cel drept, prin îndoirea și alungirea sa, creează o impresie de spațiu închis, care rimează totodată cu forma pe care o ia trupul feminin. Pallady nota în jurnalul său, meditând pe seama forțării proporțiilor și dimensiunilor trupului uman în artă: „Acest braț e prea lung, desigur, dar lungimea unui braț poate fi acceptată… dacă exprimă ceea ce vrem noi să exprime. Dar trebuie să-l putem lungi fără a sfărâma armonia, ba dimpotrivă, sporind-o”2.
Femeia este mai mereu o prezență anonimă în pictura lui Pallady, căci pe artist nu-l interesează portretul în sine, unele dintre figurile sale având de altfel caracterul unor măști3. Același este și cazul de față: liniile dure care conturează trăsăturile chipului sunt schematice și nu oferă date concrete asupra identității modelului. Linia neagră, reperată, de fapt, la nivelul tuturor motivelor tabloului, precizând îndeosebi zonele de ascuțime și de rotunjime ale corpului feminin, adaugă picturii un puternic accent grafic. Este astfel evidențiată predilecția palladiană spre desen, despre care acesta scria adesea: „să desenez, să fixez forma este mai important decât restul care i se adaugă”4. Desenul are la artist mereu întâietate în fața picturii, căci prin acesta el încearcă să stăpânească realitatea și caută să noteze „esența unei prime impresii” după cum arată criticul de artă Ștefan Nenițescu5.
Culoarea, deși importantă, ia adesea un loc secund în acest raport. Astfel, o economie cromatică caracterizează opera palladiană. În numai câteva nuanțe, artistul creează o lucrare cu puternic efect decorativ: galbenul predominant, ușor prăfuit, al canapelei, verdele-albăstrui al peretelui, rozaliul carnației și accentul de roșu închis al coperții cărții – pe care se citesc literele „CAM” și monograma „TP”. Li se alătură albul cămășii, al filelor și pernei, respectiv, negrul părului. Peretele este schițat rapid cu tușe vizibile, semitransparente și decorat subtil cu motive florale geometrizate. Chipul captează nuanțele reci aruncate de cromatica peretelui. În ciuda notațiilor de umbră de la nivelul corpului, predomină o accentuată simplificare a formelor.
1 Jianu 1944, p. 28.
2 Pallady 1966, p. 67.
3 Ispir 1987, p. 59.
4 Pallady 1966, p. 36.
5 Nenițescu 1971, p. 14.
