Theodor Pallady este „un pictor de interior” – ne arată constant criticii și istoricii de artă, așadar, el se simte cel mai bine în fața lucrurilor cunoscute din propriul microcosmos, a obiectelor privite și rearanjate în variațiuni infinite1. Spre deosebire de alte abordări ale artistului în același gen, această natură moartă lasă la vedere mai mult din interiorul domestic care o găzduiește – atelierul artistului –, integrând fereastra. În general, elementul separă și leagă totodată interiorul de exterior, în funcție de dispoziția creatorului, fereastra fiind reprezentată în două ipostaze: deschisă către Place Dauphine sau închisă hotărâtor, precum în acest caz2. Interiorizarea, separarea totală de lumesc este mai departe sporită și dublată prin dispunerea la dreapta a perdelei opace, decorată nervos cu linii energice, care lasă totodată la vedere suportul de carton. Tot la nivelul perdelei se află și semnătura în monogramă: „TP.”.
Compoziția echilibrată este împărțită simplu, în două jumătăți: superior, fereastra și perdeaua sunt redate în culori reci, predominând griurile, dar și albul, sugerând atmosfera glacială de care artistul încearcă să se separe. Inferior, cromatica încă destul de reținută a feței de masă galbene cu bordură roșie marchează aspirația către viața tihnită și confortabilă. Umbrele reci afectează însă în continuare pacea căminului, dând semne că însuși interiorul este cel care aruncă culori nefaste asupra realității înconjurătoare. Fuga din lume, din realitatea insuportabilă și starea de nervozitate se resimt ca accente ale aerului decadent marca fin de siècle, pe care numeroși autori l-au sesizat în opera artistului, exagerându-l uneori. Istoricii Oscar Walter Cisek și Tudor Vianu asociau unele lucrări realizate de Pallady în anii 1920 cu spiritul literaturii finelui de veac, care exalta o „neurastenie a voluptății”, iar literatul Lucian Blaga scria, în aceeași cheie, despre o „dureroasă sensibilitate” a picturii palladiene3.
Compoziția este gândită atent în ritmicitatea liniilor și dispunerea elementelor: masa este redată în perspectivă și nu taie deranjant mijlocul lucrării, iar narghileaua stă așezată aproape central, determinând o simetrie compozițională, într-un echilibru aproape clasic. Formele elementelor variază, la fel și tratamentul lor pictural: fereastra și pervazul sunt redate geometrizant, mărginite de linii severe, pe când perdeaua aparține deja interiorului. Narghileaua și statuia unui zeu, un posibil Buddha, reprezintă elemente exotice des întâlnite în naturile statice create de Pallady4.
1 Jianu 1944, p. 29; Blazian 1958, p. 23.
2 Șorban 1975, p. 25.
3 Cisek 1967, p. 56; Blaga 1970, p. 83; Vianu 1925 Apud. Cebuc 2008, pp. 49-50.
4 Tema Buddha este reluată de câteva ori în lucrările menționate în catalogul expoziției organizate în București, în anul 1925. Arghezi 1925, pp. 12, 14.
