Cunoscut pentru pasiunea purtată naturii moarte a artiștilor olandezi1, Pallady închină în această lucrare o odă simțurilor, reluând astfel o temă tradițională, recompusă după sensibilitatea pentru care este apreciat artistul modern2. Pictura prezintă elemente des întâlnite în opera palladiană, în general aplecată asupra reprezentării obiectului obișnuit, infuzat cu spiritualitate3: fructele, cuțitul, florile, oglinda, flaconul cu parfum – pe jumătate plin. Perdeaua diafană acoperă colțul din stânga imaginii, ca amintire a stilului Biedermeier în artele plastice.
Pallady nu este interesat niciodată de asemănare în sensul mimesisului în portretistică sau peisaj, și cu atât mai puțin în natura moartă, în care simplifică motive, în căutarea esențelor. Aceasta este o latură fundamentală a crezului său artistic, importantă fiind profunzimea, absolutul către care trebuie să tindă, de fapt, artistul și, prin extensie, privitorul însuși4. Văzul, instrument principal al creatorului, dar și al consumatorului de artă, ajută la decodificarea realității, respectiv a imaginii prin care se comunică ceva dincolo de limitele exprimării. Pallady însuși nota, dezamăgit de lipsa de educație vizuală a publicului, care îi desconsidera adeseori opera: „… fiecare tablou înseamnă… o problemă a cărei soluție [n. m. privitorii] o au în fața ochilor, a ochilor care privesc, dar nu văd decât elementele… dacă sunt «asemănătoare»”5.
Văzul ne ajută așadar să descifrăm și să simțim parfumul din flaconul transparent, să intuim prospețimea portocalei pe cale să fie tăiată, dulcele bananei (care e totodată element plastic care echilibrează compoziția) sau mireasma florilor din vază. Tactilitatea lucrării este marcată de contrastele create între duritatea masculină, angulară a oglinzii de masă, montată pe un suport dreptunghiular cu sertar închis. Mai mult, în tratarea țesăturii decorate cu motive florale se resimte încercarea pictorului de a nu pune prea multă presiune asupra penelului, schițând numai frânturi de arabescuri. Caracterul sinestezic al operei palladiene a fost adesea remarcat în critica de artă, pictorul rezolvând totodată fără stridențe problematicile propuse6. Cromatica echilibrată este tipică stilului palladian: nuanțe modulate de griuri colorate, bleu, crem și alb, maroniul roșiatic al piesei de mobilier, veșnicul negru care delimitează formele, sau accentele de galben, portocaliu și verde.
Pe spatele lucrării se poate identifica inscripția autografă a artistului „Y 144 – 12”, litera Y reprezentând inițiala numelui partenerei sale, Yvonne Cousin. În interpretarea istoricului de artă Petre Oprea, numerele pot determina ordinea execuției lucrării într-un an și, probabil, a câta oară a fost redat un anumit motiv 7. Conform etichetelor lipite pe versoul ramei, lucrarea făcea parte între anii 1990 și debutul anilor 2000 din colecția Radu Nicolae.
1 Nenițescu 1971, p. 14.
2 Jianu 1944, p. 27; Șorban 1975, p. 10.
3 Pallady 1966, p. 23; Blazian 1958, p. 25; Bogdan 1956, p. 19.
4 Crezul artistic este mereu reluat în Jurnal. Pallady 1966, p. 23, 27, 33. Se simte aici și apropierea lui Pallady de concepția leonardescă conform căreia pictura este bazată pe gândire. Schileru 1956, pp. 211-212.
5 Pallady 1966, p. 73.
6 Schileru 1956, p. 218; Blaga 1970, p. 84.
7 Oprea 1969, pp. 551-552.
