AVARTE 
Nicolae Grigorescu s-a născut în familia lui Ion și a Ruxandei Grigorescu, ajutoare în slujba moșiei boierului Filip Lenș din satul Pitaru (județul Dâmbovița). Rămasă văduvă cu șapte copii, Ruxanda a decis să se mute la București, unde a lucrat drept croitoreasă. Cel mai mic dintre cei șapte frați, Nicolae, poreclit Nicu, și-a început ucenicia la vârsta de 10 ani în atelierul din București al pictorului ceh Anton Chladek, portretist și iconar, ceea ce i-a permis doi ani mai târziu să aducă acasă primii sorcoveți câștigați din icoanele vândute în târg. S-a orientat ulterior către realizarea de icoane sau lucrări ample de pictură murală bisericească de factură neoclasică pentru mănăstiri precum Căldărușani, Zamfira sau Agapia1. Abilitățile sale într-o continuă perfecționare i-au adus susținerea ministrului de externe la acel moment, Mihail Kogălniceanu, care i-a înlesnit obținerea unei burse la Paris, pentru a-și desăvârși formația artistică2.
A fost admis la prestigioasa École de Beaux-Arts în 1862, odată cu Pierre-Auguste Renoir, în atelierul pictorului Sébastien Melchior Cornu, perioadă în care a elaborat numeroase studii după lucrările vechilor maeștri expuse în Muzeul Luvru și în care și-a dezvoltat preferința pentru Peter Paul Rubens, Rembrandt van Rijn, Théodore Géricault și Eugène Delacroix3. Căutările sale personale nu s-au limitat la pictura academistă, ci s-au îndreptat către versatilitatea picturii în aer liber (en plein-air), expresie artistică a impresiei directe asupra naturii, practicată de pictorii stabiliți în satul Barbizon de lângă pădurea Fontainebleau. Astfel, tânărul Grigorescu a părăsit atelierul profesorului Cornu înspre finalul anului 1863, pentru a se alătura grupului de artiști din care făceau parte Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles-François Daubigny. Și-a îndreptat atenția către studiul peisajului și aspecte din viața cotidiană a țăranilor, subiect preferat în epocă. A participat cu lucrări la Expoziția Universală de la Paris din 1867 și la expoziția artiștilor de la Barbizon din 1868, ocazie cu care împăratul Napoleon al III-lea al Franței i-a achiziționat una dintre lucrări. A fost primit ulterior să expună la Salonul Oficial, fiind un pas important în recunoașterea sa pe plan profesional din partea Academiei4.
Începând cu 1869, a revenit periodic în țară, unde a expus o gamă largă de subiecte (portrete, scene rurale, naturi statice), la Expozițiile Artiștilor în Viață și la cele ale Societății Amicii Bellelor-Arte, într-un număr notabil, câștigând atenție din partea mediului artistic românesc5. Pentru a-și definitiva mai departe formația, a întreprins călătorii de studii în Italia, întorcându-se în țară prin Atena și Istanbul (Constantinopol)6. Artistul și-a aplecat atenția, după 1874, asupra studiului comunității evreiești din Buzău, prin portrete sau compoziții ce indică un grad deosebit de profunzime psihologică.
Dincolo de recunoașterea oficială – lucrările sale fiind folosite drept material didactic la Școala Națională de Arte Frumoase din București, artistul s-a bucurat de aprecierea și susținerea unor personalități precum doctorii George Bellu și Carol Davila sau istoricul Vasile A. Urechia7. De altfel, Grigorescu a fost invitat la propunerea doctorului Davila să însoțească trupele române pe front, în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în calitate de reporter, pentru a surprinde diferite aspecte ale războiului8. Versatilitatea artistului transpare prin studiile sale abile, ce îmbină aspecte de documentare (precum uniforme ale soldaților) cu cele psihologice (starea de spirit a personajelor). Schițele de front în linii hotărâte, cele mai multe aparținând carnetelor, îi servesc mai departe la realizarea de ample compoziții de atelier, caracterizate prin tușele spontane ale fundalului, alternate de cele minuțios lucrate, care surprind mimica personajelor.
La încheierea războiului, Grigorescu a lucrat o perioadă lungă în regiunea Bretania, din Franța, însă s-a întors după 1890 în țară, unde s-a dedicat majoritar subiectelor din universul vieții rurale – portrete de țărănci, ciobani, compoziții cu țărani în peisaje, care cu boi, marcând începutul unei noi etape prolifice în creația sa artistică și definind anumite tipare, considerate mai târziu drept consacrate. A pictat, printre altele, la Posada, Muscel, Rucăr și Câmpina, folosind o paletă luminoasă, tușe spontane și împăstate, aplicate deseori în aer liber, construind o atmosferă idilică. Lucrările s-au bucurat de căutare din partea colecționarilor și, la cererea lor, a reluat anumite subiecte în mai multe variante, punând în scenă abilitatea sa de a surprinde diferit lumina în fiecare dintre ele. La propunerea unui grup de membri, printre care literații Bogdan Petriceicu Hașdeu și Costache Negruzzi, Grigorescu a fost numit membru onorar (de onoare) al Academiei Române în 1899, fiind considerat „cel mai mare pictor român în viață”9.
Istoricul de artă francez Henri Focillon l-a socotit pe Nicolae Grigorescu drept creatorul școlii românești de pictură, fiind artistul care a surprins cel mai bine specificul național. George Oprescu l-a numit „deschizător de drumuri în pictura românească”, îndrumător al unei noi generații de pictori și artist legat de realitățile patriei sale10. În cei peste o sută de ani de la moartea sa, critica de artă i-a recunoscut contribuția de necontestat: trecând realitatea prin propriul filtru artistic, acesta și-a pus amprenta asupra percepției universului rural românesc în posteritate.
1 Zambaccian 1945, pp. 11-13; Brezianu 1959, pp. 14-15, 19; Oprescu 1961, pp. 9-12.
2 Zambaccian 1945, p. 13.
3 Oprescu 1961, pp. 14-17.
4 Ibidem, p. 22.
5 Ibidem, pp. 24, 27.
6 Zambaccian 1945, p. 17; Oprescu 1961, p. 30.
7 Zambaccian 1945, p. 22; Oprescu 1961, pp. 23, 33.
8 Oprescu 1961, pp. 32-37.
9 Transilvania 1899, p. 166.
10 Oprescu 1961, p. 58.
