Încă din perioada de formație petrecută la Barbizon, probabil prin afinitate cu lirismul lui Corot, Grigorescu a fost atras de poetica înserării, când natura pare încremenită în tăcere, în contrast cu freamătul zilei.
Diagonala liniei de orizont, cu ultimele licăriri roșiatice ale soarelui scufundat după deal, desparte prin dialog de contraste pământul întunecat, de cer ca sursă de lumină. Pe cât de evidentă și decisă este linia de orizont, pe atât de delicată și fin trasată (formând un X cu linia de orizont) este miniaturala diagonală a cumpenei de fântână, proiectată pe cer.
Imaginea este desprinsă din lumea rurală românească, atestată prin câteva piese de etnografie – fântâna cu cumpănă, gardul împletit din lemn – ca și prin discreta, minuscula siluetă a țarăncii cu fotă neagră și cu batic roșu (punct de culoare așternut în vârf de pensulă) ce veghează momentul vitelor la adăpat, element de viață al compoziției, scenă din munca femeii de la țară, la lăsatul serii.
Este posibil ca lucrarea să dateze din anii 1870, prin consemnarea în cheie romantică a scenei cu țăranca și prin utilizarea contrastelor deja evocate.
Prov.: Casa d’Aste – Capitolium Art – Italia.
Bibl. orientativă: Oprescu [– Niculescu], 1961, vol. I.
